Viaţa lui Nicu Gane trebuie să fi fost una împlinită. Blândeţea care-i dădea farmecul în societate, demnităţile înalte la care ajunsese l-ar fi făcut probabil fericit. Ultimii ani, ca şi destinul în postumitate, nu i-au fost la fel de prielnici. Şi asta pentru că opinia literară a fost influenţată de veritabila persecuţie venită din partea lui George Pancu cu ale sale Amintiri de la "Junimea" din Iaşi (1908). Dintre cele 45 de referiri la autorul lui "Aliuţă", una singură este neutră, celelalte sunt întotdeauna răuvoitoare.
A mai contribuit şi cunoscuta afirmaţie negatoare a lui George Călinescu referitoare la Privighetoarea Socolei şi în general la scrisul lui Gane pentru care e limpede că autorul Istoriei literaturii romane de la origini... n-a avut "antena".
Despre Nicu Gane a mai scris şi Lecca Morariu, dar pentru a-l revendica în numele bucovinenilor. E drept că postelnicul Matei Gane, tatăl scriitorului, originar din Ciumuleşti, avea o moşie la Soroca, în hotarul Bucovinei cu Basarabia, dar nuvelistul, născut la Fălticeni, aparţine zonei nebucovinene a Moldovei.
Nu vom discuta cât de favorabile i-au fost scriitorului nostru opiniile lui Arthur Gorovei. Fălticenean şi acesta, ar putea fi suspectat de subiectivism şi, oricum, critica literară nu este domeniul predilect al stralucitului folclorist.
Un alt fălticenean, Ion Siadbei, stabilit la Bucureşti unde a facut frumoasă carieră de profesor şi filolog, scoate, în 1941, o ediţie în două volume - Nuvele de Nicu Gane, cu un studiu introductiv amplu şi riguros şi o bibliografie completă. Între scrierile critice mai ample asupra lui Gane, aceasta este, după părerea noastră, cea mai importantă. Curios e ca din cele două prefeţe tipărite după război - la Nuvele , volum prefatat de dl Stefan Cazimir, Bucureşti, ESPLA, 1959, Bucureşti, 1963, şi la Comoara de pe Rarău, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1971, colecţia B.P.T, prefaţată de domnul Ilie Dan, republicată la vol. Privighetoarea Socolei, 1990 - nici una nu face vreo trimitere la studiul lui Siadbei, deşi e sigur că autorii lor l-au cunoscut. Aceste două prefeţe aruncă o privire mai degrabă condescendentă asupra scriitorului republicat. Cum s-ar fi putut scrie în anii 1959 şi 1971 despre un autor provenit din vechile familii boiereşti şi care a scris şi despre boieri?! Chiar titlul editiei din 1990 este parcă menit să discrediteze pe autor, el, titlul, fiind luat de la nuvela care poartă stigmatul zeflemelei lui Călinescu.
Consideraţiile critice menite să-i fixeze lui Gane locul pe care-l merită în istoria literară aparţin lui Tudor Vianu. După ce apreciază că "prozatorii mai marunti ai grupului (este vorba despre grupul de la Junimea, n.n., N.S.) creează perspectiva în care vor lua loc Gane, Slavici, Creangă, autorul capitolului "Junimea" din Istoria literaturii române - scrisă în colaborare cu Şerban Cioculescu si Vladimir Streinu - deci după ce îl situează pe scriitorul fălticenean pe acelaşi plan cu cei doi iluştri contemporani, Vianu urmăreşte mai multe laturi ale creaţiei lui Gane, trecând cu vederea, pe buna dreptate, versurile.
Despre proza de ficţiune - Gane a publicat între 1867, anul debutului, şi 1904 vreo treizeci de nuvele si povestiri -, criticul observă că acesta parcurge câteva etape. După povestirea romantică, marcată de influenţa paşoptistă, se poate constata că "o cale mai deschisă către viitor urmează Gane în nuvelele istorice". Mai apoi, constatăm, urmând sugestia lui Vianu, că între 1874 şi 1879, Nicu Gane dă câteva povestiri în care valorifica fantasticul : Hatmanul Baltag, Cainele Balan, Sfântul Andrei.
Nici preocupările pentru aspectele vieţii psihice nu-i sunt străine prozatorului. În Cainele Balan face - înaintea lui Caragiale şi Duiliu Zamfirescu - o analiză a fricii, iar Ura din copilărie tratează "o problemă de psihologie a subconştientului trecând în fantastic".
Dl Ilie Dan, în impunătoarea prefaţă, scrie despre parcurgerea mai multor etape din istoria noastră literară. Mai puţin insistă asupra aparenţei lui Nicu Gane la perioada marilor clasici. Tradusă în germană de către Mite Kremnitz, o parte din proza lui Nicu Gane a fost receptată, în ţara lui Paul von Heyse, ca o izbândă a literaturii contemporane, după cum se poate înţelege în scrierea maiorescianăLiteratura română şi străinătatea (1882).
Pe de altă parte, povestirile şi nuvelele lui Gane au anumite virtuţi care le situează în contemporaneitatea prozatorilor Slavici, Creangă, Caragiale. Relaţia dintre motivele dinamice şi cele statice vădeşte o bună experienţă literară. Gane era, se ştie, familiarizat cu marea literatură europeană. Fantasticul oniric şi cel de factură populară, umorul sănătos, anumite formule compoziţionale mai rafinate ar îndreptăţi plasarea lui Gane în structura culturală de la sfarşitul secolului al XIX-lea, anticipând cele mai izbutite scrieri ale lui Hogaş, de exemplu.
Probabil că astfel de realizări avea în vedere Tudor Vianu când scria despre prozatorul nostru: "scriitorul ţinea în mână un condei limpede, cu care a aşternut câteva din paginile cele mai curate ale vremii lui".
Credeam că de la această intuiţie vor porni eventualele demersuri valorizatoare privind opera scriitorului de la a cărui naştere se vor împlini, la 1 februarie 2008, 170 de ani.
Director,
prof. Neculai Sturzu
